0 comments

Un vârf de lance în Shakespearland

by on 31 mai 2021
 

Întoarcerea la marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian este varianta updată în limba română a monografiei The Shakespeare Canon Revisited apărută în englezește în anul 2005 la Editura Niculescu. Monografie care, la rându-i, a fost o insolită, surprinzătoare și , după părerea mea, și cum nu se poate mai valoroasă, aș îndrăzni să spun chiar exemplară, teză de doctorat. Pe care în toamna anului 2004 George Volceanov a susținut-o la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Voi încerca să demonstrez mai la vale de ce socotesc teza parcursă, cum spuneam, sub formă de palimpsest (spun asta fiindcă ea este drastic și lăudabil nu doar actualizată, ci, pe alocuri, chiar și autocomentată) valoroasă și exemplară. Mă mulțumesc pentru moment să spun de ce cred că întreprinderea mi se pare a fi și insolită, și surprinzătoare. Pentru simplul motiv că o cercetare doctorală ce îndeplinește cele mai exigente standarde de rigoare științifică ( stau dovadă bogăția bibliografiei de la cea mai veche la cea de ultimă oră, rigoarea citărilor, calitatea argumentației, nici măcar o singură afirmație nefiind făcută fără a i se proba convingător, chiar insistent temeiul) așa încât nici cel mai cusurgiu referent nu cred că a avut ce să îi bage de vină (nici nu s-ar fi putut să fie altfel de vreme ce garantul științific a fost exigentul, competentul, dar și fermecătorul profesor Virgil – Bill- Stanciu) te lasă la un moment dat bouche bée. Se întâmplă aceasta atunci când autorul scrie negru pe alb că, de pildă, un anume șhakespearolog, și nu unul chiar oarecare, ci cu pretenții, a pus-o de mămăligă. Adică a comis o confuzie mare cât casa. Și nu doar că a comis-o, dar a și perseverat în greșeală.

Mirarea apare și nu poate fi nici reprimată, nici cenzurată, chiar dacă cu câteva sute de pagini mai înainte, într-un pasaj autoreferențial din Cuvânt înainte la ediția în limba română, George Volceanov scrie:”Această teză de doctorat a fost gândită, din capul locului, ca adresându-se nu doar unui cerc restrâns de specialiști, ci publicului larg- iar în întreaga mea carieră de universitar și (implicit) de cercetător am adoptat un limbaj cât mai acceșibil; am evitat prețiozitățile epustuflante și inconturnabile , încercând să transmit un mesaj pe care să-l înțeleagă lesne cât mai mulți virtuali cititori (în primul rând liceenii și studenții, desigur) –aspect sesizat de-a lungul timpului și de către cei ce au recenzat volumele recent încheiatei ediții Shakespeare”. Ediție în 16 volume, coordonată chiar de George Volceanov, și apărută la editura Tracus Arte. Adică tot acolo unde apare și ediția (definitivă?) a acestei consistente, vii, plină de farmec și de surprize vizite în Shakespearland. Vizită făcută cu gândul și cu ambiția de a vedea care este cea mai corectă aritmetică a canonului shakespearian. Iar profesorul, omul preocupat de claritatea exprimării și limpezirea teremenilor își face de îndată prezență deoarece, iată, ne este livrată instantaneu și precizarea conceptului de canon:“Folosesc noțiunea de canon cu sensul de opere ale unui autor acceptate drept autentice”. De altminteri, ultima parte a cărții, cea de-a patra (volumul are și un epilog), propune două minuțioase interpetări/analize textuale, dar și de spectacol al căror rost este acela de a stabili dacă mai puțin cunoscuta Doi veri de stirpe aleasă, dar și Eduard al III lea ar fi îndreptățite, fie și măcar în parte, să acceadă în respectivul canon.

Mărturisesc că, citind Întoarcerea la marele Will sau Raconsiderarea canonului shakespearian, la un moment dat mi-au revenit în minte, poate spre enervarea lui George Volceanov, foarte puțin „amabil” cu francezii (au parte de cele mai dure critici în partea a doua a volumului, parte intitulată Cititori, spectatori și exegeți, nume sacre/sacrosancte, adică și Lacan, și Derrida, și Roland Barthes (respectiv acel Barthes pasionat de semiotică, semiologie, de psihanaliză, adică de teorie, nu de așa-numitul le dernier Barthes, redescoperitor al plăcerii textului), nu că Harold Bloom, de pildă, ar fi tratat cu prea multe ori catifelate mănuși, niște versuri. Desprinse din celebra Brise marine a lui Mallarmé. La chair est triste et j’ai lu tous les livres.

Că a citit mai tot în domeniul shakespearologiei poate să spună, cu perfectă îndreptățire cred, George Volceanov. O dovedește exegetul atunci când se ocupă și rediscută controversele legate de biografia Marelui Bard, de condiția lui socială, de relația acestuia cu puterea, adică cu Regina Elisabeta și cu Regele Iacob, despre cine ar putea fi tânărul dar și Doamna Brună din Sonete, de posibila lui apartenență la catolicism ș.a. m.d , ajungând la concluzia că biografia e de domeniul relativității. Dar și când se apleacă asupra feluritelor interpretări ale creației shakespeariene ( în cartea Mai este Shakespeare contemporanul nostru? alcătuită de John Elsom se vorbea despre elasticitatea acestora), când analizează texte și discută remodelarea/reconfigurarea canonului shakespearian, preferând înțelept respectivii termeni celui mult mai radical – dezintegrare), și când întoarce pe toate fețele Doi veri de stirpe aleasă de Shakespeare și Fletcher sau Eduard al III lea. În cazul acestei din urmă piese cercetătorul aplecându-se inteligent, cu multă finețe și apreciabil spirit critic asupra spectacolului din 2008 de la TNB al regretatului Alexandru Tocilescu (regia) și Ion Caramitru. Cartea are un consistent număr de note de subsol și dispune și de o la fel de consistentă Bibliografie finală. Inserată. pe vreo 20 de pagini.

Și fiindcă a venit vorba despre relativism, mi se pare util de observat că da, Shakespeare a fost politizat în toate sensurile posibile. I s-a atribuit, de pildă, în spațiul românesc al anilor 50 (a făcut-o, între alții, Mihnea Gheorghiu) o origine mult mai sănătoasă, s-a vorbit chiar despre caracterul revoluționar (dacă nu cumva chiar și de clasă) al scrierilor sale , însă nu-i mai puțin adevărat că, de la un moment dat încolo, Shakespeare a devenit ceea ce aș numi (iertată-mi fie îndrăzneală) un autor de substituție. În spatele Cortinei de fier nefiind agreați nici Ionesco, nici Beckett. Beckett nu este pentru dictatori! exclama îndurerat și înfiorat deopotrivă David Esrig, cel căruia nu i s-a dat dreptul să termine de pus în scenă Așteptându-l pe Godot, dar și căruia i s-a refuzat reprezentarea spectacolului cu Furtuna. Ion Caramitru mi-a povestit cum în timpul lucrului la stabilirea variantei de text pentru Hamlet –ul din 1985 de la Bulandra, a fost nevoie de mult tact și infinită putere de persuasiune spre a-l determina pe regizorul Alexandru Tocilescu să renunțe la definirea lui Rosencranz și Guildentern drept tovarăși de nădejde. De altminteri, tocmai această condiție de autor de substituție a lui Shakespeare a determinat îmtr-o oarecare măsură succesul cărții –cult a lui Jan Kott, Shakespeare , contemporanul nostru. Care-vrem-nu vrem- a inspirat atâtea spectacole antologice.

Tristețea îmi revine, fie și numai indirect, mie. Întoarcerea la marele Will sau Raconsiderarea canonului shakespearian este, fie și doar în parte, o carte anti-teorie. Sau anti-traductologie. Despre traductologi, docți și savanți, autorul spune că nu ar fi dat nici măcar o singură traducere demnă de a fi băgată în seamă. George Volceanov respinge categoric, câteodată aproape violent, noianul de mode care între anii 1950 și, să zicem, 2000 au făcut ravagii. O spun din experiență proprie. Nu puteai, de pildă, să scrii ceva, academic acceptabil, fără să îi citezi pe formaliștii ruși, pe Austin, pe Ducrot, pe Kristeva, pe Sollers, mai apoi pe Jauss sau pe Iser, în spațiul studiilor teatrale francofone pe Anne Ubersfeld sau Patrice Pavis. Eu însumi am căzut în păcat și poate că tocmai de aceea privesc acum cu mefiență dacă nu cumva chiar cu regretul inutilității peste timp teza mea de doctorat susținută în anul 1994.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro